Conferinţa Regimuri ale reprezentării: Artă şi politică dincolo de Casa Poporului
MNAC, Bucureşti
11.01.2007
Conferinţa Regimuri ale reprezentării: Artă şi politică dincolo de Casa Poporului
MNAC, Bucureşti
11.01.2007
Participă Chantal Mouffe (keynote), Nicolas Bourriaud, Jonathan Lahey Dronsfield, Marcus Steinweg, 4space, Ruxandra Balaci şi Meta Haven.
Organizatori: Jan van Eyck Academie, Maastricht, şi Meta Haven: Design Research
informaţii la http://www.museumofconflict.eu
t +31 (0)64 831 65 43
t +31 (0)62 427 67 97
e office@metahaven.net
Conferinţa de pe 11 ianuarie de la Muzeul Naţional de Artă Contempporană, intitulată 'Regimuri ale reprezentării: Artă şi politică dincolo de Casa Poporului', va avea ca subiect chiar spaţiul care găzduieşte evenimentul. Fosta Casă a Poporului, actualmente Palatul Parlamentului, într-o aripă a căruia se află muzeul de artă contemporană, va fi punctul de plecare într-o dezbatere despre relaţia dintre politică, imaginaţie şi reprezentare, atît în cît şi dincolo de condiţia post-comunistă. MNAC este una dintre încercările Estului de a folosi arta contemporană pentru a transforma un simbol totalitar într-un loc al democraţiei - unicitatea sa vine însă din faptul că Palatul Parlamentului este locul puterii politice. Întrebarea centrală a conferinţei este: poate arta 'lua locul puterii, producînd un simbol al deschiderii şi democraţiei' (Nicolas Bourriaud)? Poate imaginaţia influenţa înţelesul unei clădiri care este logo-ul unui regim totalitar? Cum poate o instituţie de artă contemporană să folosească acest simbol sau această fundaţie pentru a construi o identitate naţională? Putem vorbi despre o inversiune a 'efectului Bilbao'? Care este legătura dintre instituţionalizarea artei contemporane şi imperativul democratic după căderea comunismului?
Eveniment sprijinit de Ambasada Regal a Olandei la Bucure_ti.
Programul conferinţei
10.15
Înregistrare
11.15
Cuvînt de deschidere – Ruxandra Balaci, director artistic MNAC
11.30
Introducere – Vinca Kruk
11.45
Keynote lecture – Chantal Mouffe
12.45
Conferinţă – Nicolas Bourriaud
13.30
prînz
14.00
Conferinţă – Jonathan Lahey Dronsfield
14.45
Conferinţă – Marcus Steinweg
15.30
Conferinţă – 4Space (Augustin Ioan & Ciprian Mihali)
16.15
pauză
16.30
Masă rotundă cu toţi vorbitorii – moderator Daniel van der Velden
17.30
Cocktail
Acces gratuit
Limba: Engleză
Locaţie: MNAC
Muzeul Naţional de Artă Contemporană
Palatul Parlamentului, aripa E4
Sos. Izvor 2-4
Bucureşti, România
http://www.mnac.ro/
Sumarul conferinţelor şi biografiile participanţilor
Politică agonistică şi practică artistică
Chantal Mouffe – Keynote lecture
In prezentarea mea voi urmări diferite moduri de a gîndi spaţiul public şi implicaţiile acestor modele pentru practicile artistice. Argumetul meu este că arta publică nu este arta instalată într-un spaţiu public, în opoziţie cu unul privat. Arta publică este cea care instituie spaţiul public, în sensul unei acţiuni comune a mai multor oameni. De pildă, voi încerca să arăt ce tip de public ar trebui să creeze instituţiile de artă: un spaţiu public al cărui scop este consensul sau un spaţiu public al confruntării agonistice? Preluînd idei din lucrările mele anterioare, voi demonstra că sarcina politicii democratice nu este aceea de a agrega interese sau de a crea un consens raţional, ci de a transforma antagonismul în agonism. Raţionamentul reformulează relaţia dintre artă şi politică şi permite o altă înţelegere a naturii practicilor artistice critice. Miza fundamentală este o interogaţie a modelului hegemonic prin formularea acelor elemente îndepărtate de consensul bazat pe dominaţie. Voi insista asupra modurilor multiple în care acest tip de consens poate fi subminat şi voi arăta că practicile artistice pot contribui la articularea unor forme noi ale subiectivităţii.
Chantal Mouffe este profesor de teorie politică la Centrul pentru Studiul Democraţiei de la University of Westminster, Londra. Este membru al Collège International de Philosophie, Paris. A editat volumele Gramsci and Marxist Theory (Routledge and Kegan Paul, London, 1979), Dimensions of Radical Democracy. Pluralism, Citizenship, Community (Verso, London, 1992), Deconstruction and Pragmatism (Routledge, London, 1996) şi The Challenge of Carl Schmitt (Verso, London, 1999). Este coautor, împreună cu Ernesto Laclau, al cărţii Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics (Verso, London, 1985) şi a scris The Return of the Political (Verso, London, 1993), The Democratic Paradox (Verso, London, 2000), urmată de On the Political (Routledge, London, 2005).
Nicolas Bourriaud
Nicolas Bourriaud este curatorul şi criticul de artă care a propus în 1995 termenul de 'estetică relaţională'. În perioada 2002-2006 a fost co-director la Palais de Tokyo, Paris (alături de Jérôme Sans). Bourriaud a creat revista Documents (1992-2000), şi a fost corespondent la Paris al revistei Flash Art.
Bourriaud a publicat Relational Aesthetics (2002) şi Postproduction (2001), definind ca 'relaţional' acel tip de artă care îşi ia ca orizont teoretic 'domeniul interacţiunilor umane si contextul social, mai curînd decît afimarea unui spaţiu simbolic independent şi privat.' Nicolas Bourriaud este membru al boardului consultativ MNAC.
Artă şi democraţie la fundaţia fundaţiei
Jonathan Lahey Dronsfield
Clădirea în care se află MNAC a fost construită pentru a institui – în viziunea conceptorului ei, dictatorul Nicolae Ceausescu – ‘omul nou’. Astfel ea apare ca fundaţie - nu doar ca fundament al identităţii naţionale - ci ca fundaţie a fundamentului însuşi. Acesta este aspectul pe care MNAC e nevoit să îl negocieze. Dar cum poate arta prelua înţelesul unei asemenea clădiri pentru a o transfoma într-un simbol al deschiderii şi democraţiei, aşa cum spune unul dintre membrii boardului MNAC, Nicolas Bourriaud? Ce presupune o asemenea afirmaţie? Nu riscă ea să repete fundaţia împovărătoare a clădirii înseşi? Conferinţa va porni de la zonele neclare din teoria artei propusă de Bourriaud şi de la ideea, contrară esteticii relaţionale aşa cum o defineşte el, că arta trebuie să funcţioneze ca rezistenţă faţă de politică pentru instituirea democraţiei.
Jonathan Lahey Dronsfield este lector de Teoria şi Filosofia Artei la University of Reading şi conduce Forum for European Philosophy la London School of Economics; este de asemenea membru al boardului AICA (Association Internationale des Critiques d’Art). A publicat mai multe texte despre filosofia continentală, în special privind raportul dintre artă şi etică. În prezent lucrează la două cărţi: Art’s Resistance to Ethics şi Heidegger’s Philosophy of Art. Între 2004 şi 2006 a fost cercetător la departamentul de teorie de la Jan van Eyck Academie.
Obscurantismul faptelor
Marcus Steinweg
Nici filosofia şi nici arta nu depind de demonstraţii sau opinii. Filosofia şi arta instituie lucruri, le afirmă. Afirmaţia diferă de dovadă sau de opinie prin faptul că e nevoită să se dispenseze de certitudini. O filosofie a afirmaţiei este o filosofie a incertitudinii. Ea depăşeşte sau transgresează modalităţile gîndirii convenţionale ca reflecţia, argumentul, întemeierea, critica. Ea produce contactul dintre subiect şi adevăr în condiţii de inceritudine şi dă acestui moment o formă, un limbaj. Adevărul se referă la limitele lumii faptelor. Filosofia există numai în măsura în care atinge aceste limite. Este o afirmaţie care neagă validitatea imperativelor factuale. Ajungînd la adevăr, filosofia trebuie să reziste la certitudinea opiniei şi obscurantismul faptelor în egală măsură. Ea atinge intangibilul şi transformă această atingere într-o formă de viaţă. Voi pleda în favoarea relevanţei politice a artei şi filosofiei, în contrast cu arta şi filosofa politică convenţionale. Vreau să demostrez că arta şi filosofa politică îşi descriu propria de-politizare, că nu se preocupă de o politică a libertăţii, a imposibilului şi a ceea ce este absolut necesar. Politica la care mă refer diferă de ceea ce se numeşte în mod obişnuit politică, în măsura în care nu afirmă sau apără interese, ci apare ca o formă de rezistenţă la realitatea socio-politică şi ideo-culturală. Ea este articulată printr-un refuz absolut al universului faptelor şi opiniilor care circulă în univers. Apare ca o politică a adevărului, în măsura în care ia drept dovezi lucrurile care intră în conflict cu certitudinile acceptate. Arta are înţeles doar ca artă, filosofia are înţeles doar ca filosofie. Arta şi filosofia nu pot fi reduse la cîmpul socio-politic care le articulează. Nu are sens să definim misiunea artei şi filosofei ca una politică. 'Aceasta este iluzia stîngii din ultimele decenii', spune Heiner Müller, 'a intelectualilor europeni şi în special a literaţilor, de a susţine că arta şi politica pot sau trebuie să aibă aceleaşi interese. Finalmente, arta nu poate fi controlată. Sau se poate întotdeauna sustrage controlului. Şi din acest motiv a fost întotdeauna aproape automat subversivă.'
Marcus Steinweg este filosof şi scriitor şi locuieşte la Berlin. A publicat cărţile Krieg der difference, Autofahren mit Lacan (Koblenz, 2001), Der Ozeanomat. Ereignis und Immanenz (Cologne, 2002), Subjektsingularitäten (Berlin, 2004) şi Behauptungsphilosophie (Berlin, 2006). Steinweg colaborează regulat cu artistul elveţian Thomas Hirschhorn, scriind texte pentru publicaţiile şi instalaţiile politice ale acestuia.
Obiect singular: Casa Republicii şi rezistenţa la interpretare
4Space (Augustin Ioan & Ciprian Mihali)
Semnificaţia Edificiului Ultim şi a Bulevardului Victoria Socialismului care porneşte de la el - a fenomenului anti-urban denumit oficial 'noul centru civic', a fost interpretată recent luînd în calcul concepţia, construcţia şi utilizarea lor din perioada comunistă şi pînă în prezent. Orice tentativă de a pune ordine aici trebuie să pornească de la două premise. Mai întîi, acest edificiu rezistă oricărei interpretări unitare, 'holistice', care ar încerca să-i epuizeze înţelesurile în ceea ce priveşte producţia şi destinaţia. În al doilea rînd, distincţii importante apar dacă încercăm să explicăm clădirea pronind de la cele trei tipuri de spaţii pe care le generează. Între acestea, spaţiul exterior, i.e oraşul, urmat de spaţiul exterior clădirii, i.e imediata ei vecinătate, în limbajul strîmb al politicii post-sovietice sau ca halou uriaş de influenţă emanat de monstruoasa structură. În al treilea rînd, spaţiul din afară. În condiţiile în care ne lipsesc datele verificabile, doar mărturiile orale pot explica natura aproape ‚ocultă’ a celei mai ample operaţiuni urbane din istoria României. Aceste surse orale includ studii neterminate sau nepublicate, ca cel întreprins de Gérard Althabe de la EHESS sau legende povestite de martori oculari sau de foşti 'iniţiaţi' precum profesorul Cornel Dumitrescu, la vremea aceea rector al IAIM Bucureşti. Acest proiect colosal îşi datorează dimensiunea imaginară, mitică, valului de 'petites histoires' pe care le-a generat.
Chiar dacă parţiale, interpretările cele mai valoroase nu se regăsesc în discursul despre arhitectură şi urbanism, ci în ştiinţele socio-umane şi politice, istoria mentalităţilor, antropologia stratului peri-urban, şi, nu în ultimul rînd, în psihanaliză. Diversele proiecte propuse pentru Casa Republicii după '89 oscilează între două extreme - cele mai puţin radicale propun o 'recuperare' a Casei în termenii strict profesionali ai 'expertizei' arhitecturale. Argumentul a fost folosit nu doar de către arhitecţi ci şi de către diverşii interpreţi ai Casei care ghidează în preajma ei vizitatori străini uluiţi. La urma urmelor, Casa Republicii înseamnă cantitate, dimensiuni, design, structuri speciale şi aşa mai departe. La începutul urmelor, putem vorbi de 'postmodernismul' Casei şi Bulevardului, de ‘Bigness’ (Rem Koolhaas) şi alte concepte care se pot dovedi utile. În discuţiile despre Casă, aspectul mai 'înalt' (în sensul strict al ab/uzului, al investirii excesive cu înţeles) este perceput ca epifanie. Casa este un templu al Ierusalimului, înălţat la Bucureşti în previziunea unei a doua veniri pe care o pune în act.
O altă înţelegere 'ocultează' numeroasele pliuri sociale, economice şi politice ale edificiului, şi o face deliberat adeseori. Alţii sînt cuprinşi de frenezie interpretativă în faţa clădirii. Între aceste extreme flutură o nesfîrşită înlănţuire de griuri. De pildă, retorica naţionalistă se simte încurajată de datele, în aparenţă neutre, privind tehnologiile de construcţie şi materialele care sînt, se pare, exclusiv româneşti şi, desigur, excepţionale. (Castelul Peleş survine uneori ca un corolar. Acolo, pînă şi lemnul a fost importat.) Există şi ideile, mai decente din punct de vedere profesional dar nu mai puţin fantasmagorice, despre un plan prestabilit al Bucureştiului, întemeiat pe o schemă utopică sau ideală de tip Sforzinda (Dana Harhoiu). Originea structurală a acestui plan ar fi o geometrie sacră constituită de un Triunghi monastic al Bermudelor, cu biserici parohiale dispuse concentric în relaţie cu Biserica Sf. Gheorghe, considerată ombilicul oraşului.
4Space este un grup interdisciplinar de filosofi, arhitecţi, scriitori, sociologi şi geografi, preocupat de critica şi rescrierea politicilor urbane în oraşele româneşti. A început ca focus-group la Institutul de studii avansate New Europe College din Bucureşti în 2004 şi are o rubrică săptămînală omonimă în revista online www.liternet.ro. Grupul pregăteşte o antologie de texte ale membrilor săi, care va fi tipărită de Editura Idea, Cluj, în 2007.
Introducere
Meta Haven
Meta Haven: Design Research a fost înfiinţat la Amsterdam în 2005 de către Vinca Kruk, Daniel van der Velden, Adriaan Mellegers şi Tina Clausmeyer. Prima lor colaborare a fost o cercetare vizuală asupra Principatului Sealand, un stat minuscul format pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. Acest proiect, centrat pe studiul identităţii teritoriale şi difuziunii ei prin reţele informaţionale, al miturilor şi simbolismului, s-a desfăşurat în 2003 la Jan van Eyck Academie, Maastricht.
Proiectele ulterioare investighează mai multe studii de caz a căror cheie este legătura dintre imaginaţie şi politică. Proiectul History Vs. Future a pornit de la relaţia dintre identitate şi istorie şi a condus la o cercetare asupra Casei Poporului din Bucureşti. Alături de o serie de modele şi scenarii vizuale, proiectul include conferinţele The Museum of Conflict şi Regimes of Representation.
Van der Velden şi Kruk lucrează în prezent la Jan van Eyck Academie la un proiect despre motorul de căutare franco-german Quaero, în colaborare cu cercetătorii Tsila Hassine şi Gon Zifroni, o încercare de a produce o fuziune între o înţelegere critică şi imaginativă a design-ului şi o dezbatere despre internet, politică, spaţiul public şi patrimoniul cultural. În acelaşi timp, Meta Haven: Design Research lucrează la cartea Uncorporate Identity, care va apărea în toamna lui 2007.
Organizatori: Jan van Eyck Academie, Maastricht, şi Meta Haven: Design Research
informaţii la http://www.museumofconflict.eu
t +31 (0)64 831 65 43
t +31 (0)62 427 67 97
e office@metahaven.net
Conferinţa de pe 11 ianuarie de la Muzeul Naţional de Artă Contempporană, intitulată 'Regimuri ale reprezentării: Artă şi politică dincolo de Casa Poporului', va avea ca subiect chiar spaţiul care găzduieşte evenimentul. Fosta Casă a Poporului, actualmente Palatul Parlamentului, într-o aripă a căruia se află muzeul de artă contemporană, va fi punctul de plecare într-o dezbatere despre relaţia dintre politică, imaginaţie şi reprezentare, atît în cît şi dincolo de condiţia post-comunistă. MNAC este una dintre încercările Estului de a folosi arta contemporană pentru a transforma un simbol totalitar într-un loc al democraţiei - unicitatea sa vine însă din faptul că Palatul Parlamentului este locul puterii politice. Întrebarea centrală a conferinţei este: poate arta 'lua locul puterii, producînd un simbol al deschiderii şi democraţiei' (Nicolas Bourriaud)? Poate imaginaţia influenţa înţelesul unei clădiri care este logo-ul unui regim totalitar? Cum poate o instituţie de artă contemporană să folosească acest simbol sau această fundaţie pentru a construi o identitate naţională? Putem vorbi despre o inversiune a 'efectului Bilbao'? Care este legătura dintre instituţionalizarea artei contemporane şi imperativul democratic după căderea comunismului?
Eveniment sprijinit de Ambasada Regal a Olandei la Bucure_ti.
Programul conferinţei
10.15
Înregistrare
11.15
Cuvînt de deschidere – Ruxandra Balaci, director artistic MNAC
11.30
Introducere – Vinca Kruk
11.45
Keynote lecture – Chantal Mouffe
12.45
Conferinţă – Nicolas Bourriaud
13.30
prînz
14.00
Conferinţă – Jonathan Lahey Dronsfield
14.45
Conferinţă – Marcus Steinweg
15.30
Conferinţă – 4Space (Augustin Ioan & Ciprian Mihali)
16.15
pauză
16.30
Masă rotundă cu toţi vorbitorii – moderator Daniel van der Velden
17.30
Cocktail
Acces gratuit
Limba: Engleză
Locaţie: MNAC
Muzeul Naţional de Artă Contemporană
Palatul Parlamentului, aripa E4
Sos. Izvor 2-4
Bucureşti, România
http://www.mnac.ro/
Sumarul conferinţelor şi biografiile participanţilor
Politică agonistică şi practică artistică
Chantal Mouffe – Keynote lecture
In prezentarea mea voi urmări diferite moduri de a gîndi spaţiul public şi implicaţiile acestor modele pentru practicile artistice. Argumetul meu este că arta publică nu este arta instalată într-un spaţiu public, în opoziţie cu unul privat. Arta publică este cea care instituie spaţiul public, în sensul unei acţiuni comune a mai multor oameni. De pildă, voi încerca să arăt ce tip de public ar trebui să creeze instituţiile de artă: un spaţiu public al cărui scop este consensul sau un spaţiu public al confruntării agonistice? Preluînd idei din lucrările mele anterioare, voi demonstra că sarcina politicii democratice nu este aceea de a agrega interese sau de a crea un consens raţional, ci de a transforma antagonismul în agonism. Raţionamentul reformulează relaţia dintre artă şi politică şi permite o altă înţelegere a naturii practicilor artistice critice. Miza fundamentală este o interogaţie a modelului hegemonic prin formularea acelor elemente îndepărtate de consensul bazat pe dominaţie. Voi insista asupra modurilor multiple în care acest tip de consens poate fi subminat şi voi arăta că practicile artistice pot contribui la articularea unor forme noi ale subiectivităţii.
Chantal Mouffe este profesor de teorie politică la Centrul pentru Studiul Democraţiei de la University of Westminster, Londra. Este membru al Collège International de Philosophie, Paris. A editat volumele Gramsci and Marxist Theory (Routledge and Kegan Paul, London, 1979), Dimensions of Radical Democracy. Pluralism, Citizenship, Community (Verso, London, 1992), Deconstruction and Pragmatism (Routledge, London, 1996) şi The Challenge of Carl Schmitt (Verso, London, 1999). Este coautor, împreună cu Ernesto Laclau, al cărţii Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics (Verso, London, 1985) şi a scris The Return of the Political (Verso, London, 1993), The Democratic Paradox (Verso, London, 2000), urmată de On the Political (Routledge, London, 2005).
Nicolas Bourriaud
Nicolas Bourriaud este curatorul şi criticul de artă care a propus în 1995 termenul de 'estetică relaţională'. În perioada 2002-2006 a fost co-director la Palais de Tokyo, Paris (alături de Jérôme Sans). Bourriaud a creat revista Documents (1992-2000), şi a fost corespondent la Paris al revistei Flash Art.
Bourriaud a publicat Relational Aesthetics (2002) şi Postproduction (2001), definind ca 'relaţional' acel tip de artă care îşi ia ca orizont teoretic 'domeniul interacţiunilor umane si contextul social, mai curînd decît afimarea unui spaţiu simbolic independent şi privat.' Nicolas Bourriaud este membru al boardului consultativ MNAC.
Artă şi democraţie la fundaţia fundaţiei
Jonathan Lahey Dronsfield
Clădirea în care se află MNAC a fost construită pentru a institui – în viziunea conceptorului ei, dictatorul Nicolae Ceausescu – ‘omul nou’. Astfel ea apare ca fundaţie - nu doar ca fundament al identităţii naţionale - ci ca fundaţie a fundamentului însuşi. Acesta este aspectul pe care MNAC e nevoit să îl negocieze. Dar cum poate arta prelua înţelesul unei asemenea clădiri pentru a o transfoma într-un simbol al deschiderii şi democraţiei, aşa cum spune unul dintre membrii boardului MNAC, Nicolas Bourriaud? Ce presupune o asemenea afirmaţie? Nu riscă ea să repete fundaţia împovărătoare a clădirii înseşi? Conferinţa va porni de la zonele neclare din teoria artei propusă de Bourriaud şi de la ideea, contrară esteticii relaţionale aşa cum o defineşte el, că arta trebuie să funcţioneze ca rezistenţă faţă de politică pentru instituirea democraţiei.
Jonathan Lahey Dronsfield este lector de Teoria şi Filosofia Artei la University of Reading şi conduce Forum for European Philosophy la London School of Economics; este de asemenea membru al boardului AICA (Association Internationale des Critiques d’Art). A publicat mai multe texte despre filosofia continentală, în special privind raportul dintre artă şi etică. În prezent lucrează la două cărţi: Art’s Resistance to Ethics şi Heidegger’s Philosophy of Art. Între 2004 şi 2006 a fost cercetător la departamentul de teorie de la Jan van Eyck Academie.
Obscurantismul faptelor
Marcus Steinweg
Nici filosofia şi nici arta nu depind de demonstraţii sau opinii. Filosofia şi arta instituie lucruri, le afirmă. Afirmaţia diferă de dovadă sau de opinie prin faptul că e nevoită să se dispenseze de certitudini. O filosofie a afirmaţiei este o filosofie a incertitudinii. Ea depăşeşte sau transgresează modalităţile gîndirii convenţionale ca reflecţia, argumentul, întemeierea, critica. Ea produce contactul dintre subiect şi adevăr în condiţii de inceritudine şi dă acestui moment o formă, un limbaj. Adevărul se referă la limitele lumii faptelor. Filosofia există numai în măsura în care atinge aceste limite. Este o afirmaţie care neagă validitatea imperativelor factuale. Ajungînd la adevăr, filosofia trebuie să reziste la certitudinea opiniei şi obscurantismul faptelor în egală măsură. Ea atinge intangibilul şi transformă această atingere într-o formă de viaţă. Voi pleda în favoarea relevanţei politice a artei şi filosofiei, în contrast cu arta şi filosofa politică convenţionale. Vreau să demostrez că arta şi filosofa politică îşi descriu propria de-politizare, că nu se preocupă de o politică a libertăţii, a imposibilului şi a ceea ce este absolut necesar. Politica la care mă refer diferă de ceea ce se numeşte în mod obişnuit politică, în măsura în care nu afirmă sau apără interese, ci apare ca o formă de rezistenţă la realitatea socio-politică şi ideo-culturală. Ea este articulată printr-un refuz absolut al universului faptelor şi opiniilor care circulă în univers. Apare ca o politică a adevărului, în măsura în care ia drept dovezi lucrurile care intră în conflict cu certitudinile acceptate. Arta are înţeles doar ca artă, filosofia are înţeles doar ca filosofie. Arta şi filosofia nu pot fi reduse la cîmpul socio-politic care le articulează. Nu are sens să definim misiunea artei şi filosofei ca una politică. 'Aceasta este iluzia stîngii din ultimele decenii', spune Heiner Müller, 'a intelectualilor europeni şi în special a literaţilor, de a susţine că arta şi politica pot sau trebuie să aibă aceleaşi interese. Finalmente, arta nu poate fi controlată. Sau se poate întotdeauna sustrage controlului. Şi din acest motiv a fost întotdeauna aproape automat subversivă.'
Marcus Steinweg este filosof şi scriitor şi locuieşte la Berlin. A publicat cărţile Krieg der difference, Autofahren mit Lacan (Koblenz, 2001), Der Ozeanomat. Ereignis und Immanenz (Cologne, 2002), Subjektsingularitäten (Berlin, 2004) şi Behauptungsphilosophie (Berlin, 2006). Steinweg colaborează regulat cu artistul elveţian Thomas Hirschhorn, scriind texte pentru publicaţiile şi instalaţiile politice ale acestuia.
Obiect singular: Casa Republicii şi rezistenţa la interpretare
4Space (Augustin Ioan & Ciprian Mihali)
Semnificaţia Edificiului Ultim şi a Bulevardului Victoria Socialismului care porneşte de la el - a fenomenului anti-urban denumit oficial 'noul centru civic', a fost interpretată recent luînd în calcul concepţia, construcţia şi utilizarea lor din perioada comunistă şi pînă în prezent. Orice tentativă de a pune ordine aici trebuie să pornească de la două premise. Mai întîi, acest edificiu rezistă oricărei interpretări unitare, 'holistice', care ar încerca să-i epuizeze înţelesurile în ceea ce priveşte producţia şi destinaţia. În al doilea rînd, distincţii importante apar dacă încercăm să explicăm clădirea pronind de la cele trei tipuri de spaţii pe care le generează. Între acestea, spaţiul exterior, i.e oraşul, urmat de spaţiul exterior clădirii, i.e imediata ei vecinătate, în limbajul strîmb al politicii post-sovietice sau ca halou uriaş de influenţă emanat de monstruoasa structură. În al treilea rînd, spaţiul din afară. În condiţiile în care ne lipsesc datele verificabile, doar mărturiile orale pot explica natura aproape ‚ocultă’ a celei mai ample operaţiuni urbane din istoria României. Aceste surse orale includ studii neterminate sau nepublicate, ca cel întreprins de Gérard Althabe de la EHESS sau legende povestite de martori oculari sau de foşti 'iniţiaţi' precum profesorul Cornel Dumitrescu, la vremea aceea rector al IAIM Bucureşti. Acest proiect colosal îşi datorează dimensiunea imaginară, mitică, valului de 'petites histoires' pe care le-a generat.
Chiar dacă parţiale, interpretările cele mai valoroase nu se regăsesc în discursul despre arhitectură şi urbanism, ci în ştiinţele socio-umane şi politice, istoria mentalităţilor, antropologia stratului peri-urban, şi, nu în ultimul rînd, în psihanaliză. Diversele proiecte propuse pentru Casa Republicii după '89 oscilează între două extreme - cele mai puţin radicale propun o 'recuperare' a Casei în termenii strict profesionali ai 'expertizei' arhitecturale. Argumentul a fost folosit nu doar de către arhitecţi ci şi de către diverşii interpreţi ai Casei care ghidează în preajma ei vizitatori străini uluiţi. La urma urmelor, Casa Republicii înseamnă cantitate, dimensiuni, design, structuri speciale şi aşa mai departe. La începutul urmelor, putem vorbi de 'postmodernismul' Casei şi Bulevardului, de ‘Bigness’ (Rem Koolhaas) şi alte concepte care se pot dovedi utile. În discuţiile despre Casă, aspectul mai 'înalt' (în sensul strict al ab/uzului, al investirii excesive cu înţeles) este perceput ca epifanie. Casa este un templu al Ierusalimului, înălţat la Bucureşti în previziunea unei a doua veniri pe care o pune în act.
O altă înţelegere 'ocultează' numeroasele pliuri sociale, economice şi politice ale edificiului, şi o face deliberat adeseori. Alţii sînt cuprinşi de frenezie interpretativă în faţa clădirii. Între aceste extreme flutură o nesfîrşită înlănţuire de griuri. De pildă, retorica naţionalistă se simte încurajată de datele, în aparenţă neutre, privind tehnologiile de construcţie şi materialele care sînt, se pare, exclusiv româneşti şi, desigur, excepţionale. (Castelul Peleş survine uneori ca un corolar. Acolo, pînă şi lemnul a fost importat.) Există şi ideile, mai decente din punct de vedere profesional dar nu mai puţin fantasmagorice, despre un plan prestabilit al Bucureştiului, întemeiat pe o schemă utopică sau ideală de tip Sforzinda (Dana Harhoiu). Originea structurală a acestui plan ar fi o geometrie sacră constituită de un Triunghi monastic al Bermudelor, cu biserici parohiale dispuse concentric în relaţie cu Biserica Sf. Gheorghe, considerată ombilicul oraşului.
4Space este un grup interdisciplinar de filosofi, arhitecţi, scriitori, sociologi şi geografi, preocupat de critica şi rescrierea politicilor urbane în oraşele româneşti. A început ca focus-group la Institutul de studii avansate New Europe College din Bucureşti în 2004 şi are o rubrică săptămînală omonimă în revista online www.liternet.ro. Grupul pregăteşte o antologie de texte ale membrilor săi, care va fi tipărită de Editura Idea, Cluj, în 2007.
Introducere
Meta Haven
Meta Haven: Design Research a fost înfiinţat la Amsterdam în 2005 de către Vinca Kruk, Daniel van der Velden, Adriaan Mellegers şi Tina Clausmeyer. Prima lor colaborare a fost o cercetare vizuală asupra Principatului Sealand, un stat minuscul format pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. Acest proiect, centrat pe studiul identităţii teritoriale şi difuziunii ei prin reţele informaţionale, al miturilor şi simbolismului, s-a desfăşurat în 2003 la Jan van Eyck Academie, Maastricht.
Proiectele ulterioare investighează mai multe studii de caz a căror cheie este legătura dintre imaginaţie şi politică. Proiectul History Vs. Future a pornit de la relaţia dintre identitate şi istorie şi a condus la o cercetare asupra Casei Poporului din Bucureşti. Alături de o serie de modele şi scenarii vizuale, proiectul include conferinţele The Museum of Conflict şi Regimes of Representation.
Van der Velden şi Kruk lucrează în prezent la Jan van Eyck Academie la un proiect despre motorul de căutare franco-german Quaero, în colaborare cu cercetătorii Tsila Hassine şi Gon Zifroni, o încercare de a produce o fuziune între o înţelegere critică şi imaginativă a design-ului şi o dezbatere despre internet, politică, spaţiul public şi patrimoniul cultural. În acelaşi timp, Meta Haven: Design Research lucrează la cartea Uncorporate Identity, care va apărea în toamna lui 2007.
